Muzeul Județean de Artă Prahova "Ion Ionescu Quintus"

Spectacol de canto susținut de studenți ai Universitatii Nationale de Muzica Bucuresti

Muzeul Județean de Artă Prahova “Ion Ionescu Quintus”

Situat în centrul oraşului, Muzeul de Artă Ploieşti îşi are originea în Pinacoteca Municipiului Ploieşti, înfiinţată în noiembrie 1931, la inițiativa unui grup de intelectuali ploieşteni, dintre care avocatul, omul politic şi colecţionarul de artă Ion Ionescu-Quintus, arhitectul Toma T. Socolescu, istoricul Dumitru Munteanu-Râmnic. Aceștia au pus bazele Așezămintelor Culturale „Nicolae Iorga“ și au făcut un efort constant şi susţinut pentru a pune bazele pinacotecii.

După Marea Unire din 1918 s-au luat numeroase măsuri, la scară naţională, pentru organizarea unei reţele de muzee specializate. Astfel, dispunând de o colecţie de artă românească din perioada clasică, modernă şi vizând achiziţii de la artiştii contemporani epocii respective, Pinacoteca Municipiului Ploieşti se alătura muzeelor de artă deja existente la acea dată, între care Muzeul Brukenthal, Pinacoteca Naţională, Muzeul „Theodor Aman“, Muzeul „Anastase Simu“, Muzeul „Toma Stelian“, pinacotecile din Cluj şi Iaşi.

Evacuat pe parcursul celui de al Doilea Război Mondial, în timpul bombardamentului, lucrările au fost duse în zona Vălenii de Munte, pentru ca apoi în 1950 muzeul să-și reia activitatea. Pinacoteca Municipiului Ploieşti se va reînfiinţa în 1955, sub denumirea de Muzeul de Artă Ploieşti.

În 1969, autorităţile atribuie muzeului actualul sediu din Bulevardul Independenţei nr. 1, Palatul „Ghiţă Ionescu“, care a găzduit, după 1919, Prefectura Judeţului Prahova.

După 1990, clădirea a intrat într-un amplu proces de restaurare, consolidare, repictare, stucaturi, coloane. Interiorul este terminat, reuşind în urmă cu trei ani şi respectând condiţiile clădirii monument de clasă A, să se facă încălzire centrală. Caloriferele sunt de tip retro, aduse special din Italia, modelul de acum 100 de ani.

Clădirea este un monument de arhitectură de valoare naţională, înscrisă pe lista monumentelor istorice şi are influenţa stilistică a arhitecturii româneşti şi străine din secolului al XIX-lea.

La început, palatul a fost o reşedinţă particulară, compusă dintr-un corp central şi dependinţe, marcată de un gard sobru, în feronerie, ce poartă în medalioane iniţialele primului proprietar - omul politic şi bancherul Ghiţă Ionescu (1833-1898).

Acesta îşi ridică şi îşi decorează casa în perioada 1885-1894, după planurile arhitectului român Leonida Negrescu, format la École des Beaux Arts din Paris şi influenţat de personalitatea lui Charles Garnier (1825-1898), creatorul Operei Mari din Paris (1861) şi cel mai important reprezentant al stilului Second Empire.

Exteriorul clădirii este sobru, decorat cu importante piese de stucatură ce susţin ancadramentele ferestrelor şi ale celor două balcoane de pe faţadă principală şi de pe latura de sud.

Acoperişul este înalt, semănat cu hornuri în stil francez, şi a fost realizat iniţial din solzi de ardezie.

La intrarea principală observăm un mare hublou şi cele două felinare supradimensionate, realizate în feronerie, cu motive decorative.

Feroneria balustradei în două aripi a scării ce duce de la parter la etaj este lucrată în motivul rinceau-ului renascentist francez. Scara este marcată, de o parte şi de alta, de două sculpturi de bronz, care asigură totodată şi iluminarea. Ele sunt reprezentări feminine şi aparţin marelui sculptor francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse. Un important luminator asigură o vizibilitate spectaculoasă pentru holul de la etaj. Plafoanele acestuia şi cele de deasupra casei scării sunt pictate cu ghirlande şi medalioane reprezentând zeităţi romane.

Spaţiul interior are trei niveluri şi două scări din marmură albă. Decoraţia interioară este în stilul neobaroc, cu influenţă şi realizare italiană. Coloanele, plăcile încastrate în pereţii holului central şi pe casa scării, plafoanele sălilor de la parter şi ale holului central, frontoanele de deasupra uşilor de la parter şi capitelurile coloanelor de influenţă barocă au fost făcute de meşteri italieni: Elia şi Giaccomo din Friuli, Udine.

     

Palatul a păstrat sobele originale, cu cahle de Boemia, dintre care cea mai importantă este căminul monumental pe două niveluri, realizat în faianţă de Meissen, cu un medalion pictat reprezentând un castel de pe Rin.

Patrimoniul muzeului este alcătuit, în principal, din artă românească modernă şi contemporană (secolele al XIX-lea şi al XX-lea) şi este structurat pe colecţii: pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă.

Muzeul de Artă Ploieşti are un patrimoniu de 6.000 lucrări din care câteva sute sunt picturi valoroase iar câteva zeci sunt clasate ca tezaur, ceea ce presupune o întreţinere permanentă de restaurare şi de conservare.

Colecţia de pictură a debutat în 1931 şi oferă o perspectivă amplă şi semnificativă asupra evoluţiei genului, stilurilor şi influenţelor europene asupra picturii româneşti de şevalet din ultimele două secole. Nu lipseşte aproape nici un autor important, de la anonimii începutului secolului al XIX-lea până la ultimele generaţii ale secolului al XX-lea.

                           

Theodor Aman, Odaliscă                          Portret de femeie, J.A Schoefft

Câţiva dintre cei mai reprezentativi artişti ai secolului al XIX-lea, prezenţi cu lucrări dintre cele mai valoroase sunt:

Nicolae Polcovnicul (1788-1842)
Josef August Schoefft (1775-1850)
Niccolo Livaditti (1804-1860)
Constantin Daniel Rosenthal (1820-1851)
Ion Negulici (1812-1851)
Constantin Lecca (1807-1887)
Mişu Popp (1827-1892)
Gheorghe Tăttărescu (1820-1894) şi Theodor Aman (1831-1891)

Nicolae Grigorescu (1838-1907) este, de asemenea, bine reprezentat în colecţia muzeului. Printre lucrările lui găsim Cap de ţărancă - delicată tratare cu note impresioniste, ca şi Marină, cu un motiv din nordul Franţei.

Ion Andreescu (1850-1882) este prezent cu lucrări precum Târg la Buzău, Ghiveciul cu garoafe, Margine de sat.

Ştefan Luchian (1868-1916) este reprezentat printr-un Autoportret de tinereţe, databil în anul 1899 şi executat la Paris, dar şi prin peisaje de la Brebu, între care Crângul verde din 1912.

Regăsim la Ploieşti şi generaţia anilor ‘30, prin lucrări de Theodor Pallady (1871-1956), Gheorghe Petraşcu (1872-1948), Jean Al. Steriadi (1880-1956), Nicolae Tonitza (1886-1940), Ştefan Dimitrescu (1886-1933), Francisc Şirato (1877-1953), Samuel Mützner (1884-1959), Rodica Maniu (1890-1958), Nicolae Dărăscu (1883-1959), Iosif Iser (1881-1958), la care se adaugă diferite generaţii de artişti contemporani, cum ar fi Corneliu Baba (1906-1998), Alexandru Ciucurencu (1903-1977), Ion Ţuculescu (1910-1962), Ion Pacea (1924-1999), Georgeta Năpăruş (1930-1997), Constantin Piliuţă (1929-2003), Ion Sălişteanu,Vasile Celmare, Vasile Grigore, Marius Cilievici, Viorel Mărgineanu.

Grafica Muzeului de Artă Ploieşti

Din colecţia graficii de şevalet sunt cele 20 de desene pe calc, cu motive dobrogene, semnate de Nicolae Tonitza, provenind din atelierul Eugeniei Iftode. Există, de asemenea, numeroase desene şi crochiuri semnate de Jean Al. Steriadi, multe din ele reprezentându-i pe unii din contemporanii săi, precum pictorii Nicolae Dărăscu şi Iosif Iser.

Se găsesc şi desene acuarelate, datorate lui Theodor Pallady, provenite din Colecţiile Yvonne Dinopol, Balcica şi Octav Măciucă, precum şi grafică satirică sau diverse compoziţii de Iosif Iser, provenind din Donaţia Elisabeta şi Mişu Weinberg.

Se adaugă la acestea guaşe semnate de Lucian Grigorescu (1894-1956), Corneliu Baba.

Gravura şi grafica de multiplicare în general sunt, la rândul lor, bine reprezentate, de la gravuri de secolul al XIX-lea, aparţinându-i lui Theodor Aman, până la gravura contemporană a unor autori din ţară şi din afara graniţelor ei.

Prin organizarea, după 1990, a Bienalei Internaţionale de Gravură Contemporană „Iosif Iser”, Muzeul de Artă Ploieşti şi-a îmbogăţit patrimoniul cu sute de lucrări ce ilustrează toate tehnicile de gravură, mai vechi sau mai noi, şi care reprezintă, prin autorii lor, toate cele cinci continente, reuşind să ofere astfel o imagine cuprinzătoare a gravurii internaţionale contemporane.